Sfârșit de săptămână.
Sfârșit de sezon.
Sfârșit de an.
Sfârșit de tinerțe.
Sfârșit de… viață.
Totul în existența noastră este un șir neîntrerupt de sfârșituri.
Ca să poată începe ceva nou, ceva vechi trebuie să moară.
E legea tăcută a firii.
Așa trăim: intrăm și ieșim din încăperi nevăzute, una după alta, ca într-un vagon lung, cu uși nesfârșite.
Uși care se deschid. Uși care se închid.
Oameni care rămân. Oameni care pleacă.
Părți din noi care se sting, ca să facă loc altora.
Dar nu, viața nu e nesfârșită.
Ușile sunt nesfârșite — omul, nu.
Omul are finalitate.
Una singură, aceeași pentru toți.
Finalul pe care îl împingem la marginea conștiinței, îl acoperim cu planuri, cu speranțe, cu iluzii ale controlului.
Ca și cum n-ar fi prezent în fiecare alegere pe care o facem azi.
Ne naștem goi, plângând speriați, cuprinși de viață și de teamă în același timp.
Ne agățăm cu toate simțurile de primul lucru cald și viu — sânul mamei.
Acolo învățăm prima formă de existență: foamea, prinderea, atașarea, supraviețuirea.
Și murim tot așa cum am venit: goi, fără să luăm nimic cu noi.
Dar între aceste două capete ale firului,
între aceste două goluri perfecte,
se petrece tot ce numim viață.
Între început și sfârșit ne îmbrăcăm în zeci de „haine”:
roluri, identități, iubiri, ambiții, frici, aparențe, curaj, măști, adevăruri.
Le purtăm, le lăsăm, le schimbăm, ne pierdem în ele și ne regăsim în ele.
Acolo e Viața.
Nu la intrare și nu la ieșire.
Ci în tot ceea ce ne îmbrăcăm, pierdem și dăm jos pe drumul acesta.
Adevărata diferență dintre oameni nu e în prima ușă și nici în ultima — acelea sunt aceleași pentru toți.
Diferența e în camerele dintre ele.
În ce trăim.
În ce învățăm.
În ce iubim.
În ce avem curajul să devenim.
În tot ce am pierdut și în tot ce am avut curajul să începem.
Acolo se joacă totul.
Acolo e viața, cu toată frumusețea și tragedia ei.
Nu în început, nu în final — ci în spațiul dintre ele.
Poate că acesta e sensul cel mai limpede:
să devenim conștienți de fiecare ușă prin care trecem.
Să nu fugim de sfârșituri.
Să nu așteptăm începuturi perfecte.
Să trăim „între” — locul unde omul se face și se desface mereu.
Pentru că da, sfârșiturile sunt inevitabile.
Dar ceea ce e între ele…
acolo e diferența.
Acolo e omul.
Acolo se măsoară viața.
Cabinet de psihologie- Oradea 